Nu am titlu :p

Mihnea · Trimis: 27/05/2007 11:23 Titlul subiectului: Nu am titlu :p

Intunericul. Intunericul sau absenta luminii. O absenta ce dadea multora fiori reci pe spinare. Frica de necunoscut. Libertatea. Atatea lucruri ce descriu aceasta stare. Intunericul este imprejurul nostru chiar daca e lumina. Ne sopteste lucruri care ne alearga inima si mintea. Intunericul e prietenul si dusmanul nostru.
In locul acesta uitat de lume, intunericul isi avea tronul cu milioane de supusi care-l ascultau si ii indeplineau singura dorinta: lipsa luminii. Dar iata ca cineva se impotriveste. 14 luminite verzi grupate 2 cate 2 au aparut ca de nicaieri. Intunericul nu poate face nimic decat sa stea si sa fie martor la ceea ce se petrece cum a fost de miliarde de ani incoace.
– Domnule cred ca am scapat. Ccred ca ultimul colt i-a derutat si au trecut pe langa noi.
– Bine, soldat, Si numai tremura. Faci zgomot.
– Sscuzati-ma, domnule. Dar nnu ma pot abtine.
– Patetica scuza de barbat. Abtine-te dau te las sa mori in tunelele astea uitate de Univers.
– Da, domnule.
Soldatul infrigurat si speriat inlemni numai la gandul de a fi eviscerat de creaturile alea oribile. Isi inghiti bila si isi stranse pusca cu mai mult patos. șablonul GR-13 era preferatul lui, de cand la Academie a scos un scor aproximativ impecabil la trasul cu arma. Precizia si tăria de pentrare o faceau cea mai tare la omorat solzosi. Daca vedeai ceva in iadul asta intunecat. Si caporalul Neminski nu-l facea mai suportabil. „ Nu puteam sa stau la un birou?”. Gandul il duse la sotia lui care lucra la o corporatie de turism spatial. Acum era moarta, cu matele imprastiate pe biroul de mahon si pe pardoseala scumpa, ucisa de bestiile alea. El stia. A fost acolo intr-o misiuna de a-l salva pe CEO-ul corporatiei respective. Doar ca ordinele primite nu corespondeau cu libertatea pe care isi o asuma el. CEO-ul mort, iar sotia sa omorata inainte sa ajunga la ea. De abia au scapat cu viata. Dar asta nu inseamna ca a fost ferit de Curtea Martiala pentru ca a ignorat ordinele. Din cauza aceea a fost trimis la blestemata de companie disciplinara, impreuna cu condamnatii. Stia ca nu va scapa din tunelurile astea si se resemnase…..
„ Allah sa ma pazeasca. Nebunii astia or sa-mi gaseasca moartea. O moarte dezgustatoare si neonorabila. Macar va fi rapida. De parca ar conta.”
„ Nu vom scapa de aici. Dar voi lupta pentru a nu-mi atrage supararea stramosilor care au luptat onorabil contra Americii si ipocritilor. ”
Cu aceste ganduri negre, Sarlaan isi scoase incarcatorul negru si naclait de sange si noroi al Ingramului si numara gloantele. „28, aproape un incarcator complet. „Dar unde a disparut 2 gloante?” Imaginea ii aparu ca o viziune imediat, o viziune pe care ar fi bine sa nu o intrerupi. Acum 2 zile , la cabana de cercetare. Cauta ceva piese de calculator, cand auzise un grohait din debara. Asa ca decat sa cada in plasa vreunui solzos trase cele 2 gloante fatidice. Un cercetator obez fusese prada lui. Pana sa cada noaptea fusese condamnat la moarte de Curtea Martiala, dar noroc ca maiorul Spinerz il cunostea si l-a „salvat” trimitandu-l la compania disciplinara pe viata. „ Nu era asa de rau, in afara de faptul ca avea sindromul HS. Dacar ar fi descoperit cineva, ar fi fost executat scurt cu un 9 mm Parabelum in ceafa.”
– La naiba. Nu prind nimic pe radioul asta de cacat, tot injura de mama focului Neminski.
– Domnule, nu ajuta cu nimic daca injurati. Calmati-va, spuse Kai. In plus suntem la 1000 de metri sub pamant.
– Auzi, nu ma lua pe mine cu tampeniile alea taoiste. Nu te-am luat in misune pentru asta. Ti s-a ordonat pentru ca esti de inlocuit. Nu cum erau subordonatii pe care i-ai omorat in acea misiune. Asa ca locotenent „TACI!!!”. E un ordin
– A fost notat, domnule. Micul coreean se indeparta de catolicul furios.
Cu frica in san maiorul Spinner avansa prin mocirla subterana putin cate
putin pentru ca batalionul sa nu fie decimat de capcanele morbide ale creaturilor. Capete zburand, maini taiate, intestine zburate, fara nici o tresarire, cu o precizie cruda, minele antipersonal ale monstrilor „devorau” armate intregi, fara nici un pic de mila. Militarul tresari la un moment dat, dar erau doar picaturi de ceva curgand de pe tavan in noroi. Isi aprinse lanterna sa vada ce e. Oroare!!! Sange curgand, de deasupra lui. Oameni erau decimati in acel moment. Pamantul isi pierdea fii in favoarea extraterestrilor alora scarbosi care au un singur lucru in cap: supravietuirea. Adevarate masini de ucis, de milioane de ani fiind in conflicte, mereu evoluand pe masura ce intalneau inamici mai puternici. Rasa umana n-a avut nici o sansa. Ca oile au fost macelariti. Acum speranta era in noul stat format doar din supravietuitori. Oameni ce se luau de guler cu natura. „La naiba” injura subtil maiorul. „Semeni de-ai mei mor, si eu nu pot face nimic.” Sentimentul futilitatii nu a fost mai mare in psihicul maiorului decat acum. In afara de momentul in care a vazut inutilitatea armelor umane impotriva invadatorilor. Dorinta lui de a ajunge cercetator in domeniul apararii a fost invinsa de datoria sa. Tatal sau l-a obligat sa se duca la West Point pentru ca era o traditie a familiei. Poate ca ar fi descoperit ceva folositor, poate nu. Nu va stii niciodata. Dar asta nu conta acum. Facu niste exercitii de respiratie, menite sa il relaxeze si se concentra asupra misiunii. Aceea de a salva compania sa de la o moarte mai mult ca sigur sangeroasa.
Rasaritul Soarelui. Un clipă asteptat de toti oameni ramasi pe Terra. Se stia ca lumina soarelui are o anumita reactie cu organismul creaturilor. De aceea era un moment de respiro pentru Ulsta, singura tabararamasa in picioare in America de Nord. Celelalte au ajuns locuri de hranire, abatoare unde trupuri de oameni erau puse la pastrat pentru a fi mancate. Myrko, un tanar nord-coreean isi facea loc printre adultii ulstanieni pentru a lua si el munitie si mancare. Noaptea trecuta omorase 30 de solzosi. Toata actiunea ii facuse pofta de mancare. Si ramasese fara munitie, un lucru ce ii putea sa-i aduca moartea. Un solzos scapase de apararea externa, si mergea fix catre el. Bine ca Mina, sora sa era in turn, cu pusca sa. Acuratetea sa era magnifica, aproape inumana.
Se intalnira ca de obicei la depozit. Myrko avea fata lui obisnuita, satul de toata tarasenia asta. Dar Mira era obosita, lucru neobisnuit.
- Hei, ce ai patit? Intreba Myrko vizibil ocupat de dispoziția surorii sale.
- Nimic, fratioare. Faptul ca a trebuit mi-a consumat mai multa energie decat noaptea trecuta.
- Ce comica esti. Si stai linistita.....

VA CONTINUA 8-)

_________________
Even snails know
That gods obliterate,
And cures bring pain,
That heaven is seen
Through a door of flame.
!!! VERITAS VOS LIBERATIS !!!